Monologul unui scriitor care nu are timp

Din ce in ce mai mult, am din ce in ce mai putin timp. Cand eram mic, timpul se scurgea lent, aveam timp sa ma plictisesc si sa ma uit cum soarele coboara incet, incet la apus. Acum, in mod absolut bizar, este complet invers. Abia ma trezesc buimac si nauc, ca imediat se face noapte si timpul parca ar fi fugit. Si atunci, ca si acum, apasarea lui lenta sau rapida, ma sufoca. Aveam prea mult timp. Am prea putin timp. Oare Pamantul se invarte mai repede? Oare clipesc eu mai des? Oare din cauza ca ma droghez cu prea multe cafele si beau prea mult alcool. Se strange timpul din cauza unui pahar de vin?

Oh, dragostea mea, ma gandesc intotdeauna la tine, dar adevarul e ca nu am timp sa-ti mai scriu. Nu am timp sa vorbesc cu tine, sa te tin de mana, sa-ti fac promisiuni desarte, sa-ti mangai parul la culcare. Nu am timp nici de sex. Nu mai am timp sa iti scriu poezii. Dragostea asta a cazut prost. Nu am timp nici sa mananc, sa citesc in liniste o carte, sa ma uit la un film fara sa dau pe repede inainte. Nu am timp sa mergem la cinema sau sa ascult muzica tinandu-te in brate. Nu am timp sa-mi fac planuri de vacanta si sa ne plimbam impreuna la celalalt capat al lumii, sa ne uitam la luna chinezeasca si sa te sarut cand rasare soarele in Tokyo. Crede-ma, tare mult as fi vrut…

Nici nu mai am timp sa ma gandesc la mine si la ceea ce vreau sa fac cu adevarat. Stii si tu, cand nu stii unde vrei sa ajungi, niciun vant nu e prielnic. Dar nu am timp sa ma gandesc la incotro. Nu am timp sa ma gandesc la de ce. Nu am timp sa ma gandesc daca exista sau nu Dumnezeu, daca emisiunile de la tv sunt mai proaste sau mai bune decat acum 5 ani sau daca incalzirea globala se simte sau nu. Nici vorba sa ies in oras cu prietenii!

Imi pare rau ca nu am timp sa te iubesc cum as vrea. Sa ma cert cu tine si sa ne impacam.

Am ajuns un nod la o cravata, un nod care se face tot mai mic. Ma simt strain pe aceasta planeta unde nu nu mai am aer, nici timp. Am auzit ca unii pacienti bolnavi de cancer, carora li se spune ca nu mai au prea mult timp, o suta de zile sa zicem, incep sa traiasca cu adevarat. Dar cum de afla ei brusc ce e viata si cum trebuie s-o traiesti? Eu cred ca lor astfel li se ofera timpul. Li se ofera 100 de zile de trait, in  timp ce eu nu am nicio secunda. In timp ce eu alerg dupa putin mai mult timp. Si cum ai vrea tu sa am timp sa iubesc? Si cum ai vrea tu sa am timp sa mai scriu? Nu am timp si alerg incolo si incoace incercand sa mai economisesc cate ceva.

De fapt acum ma intreb daca alerg dupa timp sau in timp ce alerg raman fara timp? Parc-as fi o clepsidra care se scurge cu viteza unei masini de raliu.

Si totusi din cand in cand ma intreb daca sunt mort sau viu? Mult prea ocupat, n-as avea timp nici sa mor..Nici vorba sa scriu!

Trenul stationeaza 5 minute

“Trenul stationeaza 5 minute.”

Si tot metroul: “Aaaah! La naiba! Nu se poate.” –dezamagit si revoltat. Si vezi cum multe chipuri blande, cu ochii pana acum o clipa aruncati in gol, se trezesc repede si se aprind de furie. Brusc, fiecare minut conteaza. Brusc, timpul ne joaca o festa la toti. Timp de 4 minute, doar 5 minute, suntem blocati, opriti din fuga noastra continuua.

Timpul ne aresteaza timp de 5 minute, cand trebuie sa stam cuminti pe loc. Tocmai acum cand ne ard picioarele, si am lua-o la goana mai aprig ca oricand. 5 minute de nemiscare, opriti din fuga noastra continuua dupa timp, dupa bani, dupa iubire, sau altceva.Unii fug de ei insisi, altii fug de amintiri. Altii fug dupa o viata mai buna, dupa o iubire mai buna, un job mai bine platit. Viata inseamna miscare, si mai ales fuga.

O goana teribila, o cautare continuua, mereu dupa altceva. Fiecare fuge dupa ceva si de ceva. Nefericiti, ne oprim. Oare ce e nefericirea: oprirea sau fuga?

Oare la ce visa Blaga cand se ruga de Dumnezeu sa opreasca ceasornicul cu care se masoara destramarea lumii? Cum sa traim noi fara timp? Cum sa traim fara aceasta fuga? Unde sa ne oprim? Si oare cand esti mai nefericit: cand te opresti sau fugi?

 

 

Sa vezi o stea cazatoare

Azi, am devenit intelept. Nu mai simt orele si zilele care trec. Nu mai simt daca sunt chiar aici sau daca pot ajunge dincolo. Nu mai stiu daca ceea ce am facut a fost rau sau bine. Timpul si spatiul sunt atat de straine de cine suntem noi de fapt. Nu am nicio varsta si nu apartin niciunui loc.

Am privit toata noaptea la cerul instelat. Am privit toata noaptea la stele. In iarba nu se auzeau decat insecte care rontaiau iarba si sareau. Cerul era imens si tacut iar stelele luminau fara sa le pese catusi de putin ca cineva le privea din iarba.

Ce bine ca exista stelele! Luigi Pirandello a scris asta intr-o carte. Ce bine ca exista stelele! In fata indiferentei lor sclipitoare, nu mai exista timp si nu mai existi nici tu. Viata are, in sfarsit, sens. Nu te mai intrebi de ce eu si de ce mie? Privind stelele in tacere, pur si simplu, stii:nu tu si nu tie. Tuturor.

Lumina stelelor imi lumina pieptul si fruntea si ma simteam cel mai intelept om din lume. Apoi, deodata, dintr-un colt albastru intunecat de cer, o stea s-a desprins si a alunecat sub pamant. O stea cazatoare!

Cand cade o stea cazatoare, trebuie sa iti pui o dorinta! E singura favoare pe care ti-o face cerul! In cap mi s-au rostologit o mie de ganduri si de dorinte. Sub tampla, s-au trezit o mie de lumi. Cati oameni, cate intamplari nu traiesc in noi. E suficient sa inchizi ochii, sa-ti lasi gandurile sa te inunde, si descoperi ce multe filme ruleaza deodata in mintea ta. Trecut si viitor, prezent. As vrea…

Si stelele galbui sclipocesc in tacere. Un greiere canta in iarba. Vantul se-ntinde lenes peste frunze, gadilandu-le usor. O bufnita striga pana departe. Cineva se gandeste poate la tine, alunecand usor in somn. Iti trece prin fata ochilor, un suras, o strangere de mana, o prietena care-si trece mana prin par, un sarut furat pe neasteptate, o lacrima care se varsa dintr-un ochi caprui, un copil care cade si plange, o minge de fotbal si un cantec naiv. Viata e frumoasa.

Cand e frumoasa, viata e buna. Intr-o zi, poate ai sa fii indeajuns de intelept incat sa privesti o stea cazatoare si sa nu-ti doresti nimic.

 

Cantecul scoicilor

Casele sunt ca niste scoici. Daca iti lipesti urechea de zidul rece de caramida, auzi marea… Auzi sopotele valurilor in care se zbat cei dinauntru. Traim in fotolii de calcar, in scoici de diferite sortimente. Sedentari in fiinta noastra, ne lasam purtati fara sa stim de curenti. Scoici mai mari si mai mici, mai frumoase si mai urate. Dar peste tot se aud valurile. Aceleasi. Se aude marea si tipete de pescarusi, lovindu-se cu fruntea de calcarul de sus si zdrobindu-si calcaiul in nisip. Un sir de Ione intr-un sir infinit de burti de balene.
of, casele astea construite ca niste scoici, si sufletele noastre care le seamana. Sufletele noastre in care rasuna marea, in imensitatea ei. Si vidul inspaimantator. Cine sa ajunga sa ne cunoasca pana in cel mai adanc melc al fiintei noastre spongioase ? Nici macar noi..?!Si inventam pe ascuns, povesti cu caluti de mare, si stele si sirene, si marinari, povesti cu aroma de sare de mare si sticle cu rom. Povesti cu care ne inventam si prin care uitam de haul imens, ce se zbate in interiorul cochiliilor. Povesti zgomotase ca sa nu mai auzim balada trista a marii.. Povesti care sa ne indeparteze de propriile noastre angoase..

Nu mai e timp

„Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire-, si totusi te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea.” Lucian Blaga

Stateam in curtea facultatii de arte, privind copacii inca goi si cerul albastru albastru si departe. Vantul a cantat mut printre muguri copacilor, iar studentii din spate au chicotit. „Uite un ciorumbel!” Si atunci mi-am dat seama: cu fiecare clipa care trece nu mai avem timp. Un baietan cara niste ghipsuri intr-un atelier cu ferestre cu tocuri albastre scorojite, iar doua fete cu parul in vant chicoteau cu plansele sub brat. Oare cum e sa fi student la arte? Nu o sa stiu niciodata. Nu mai e timp sa experimentez si asta. A trecut momentul cand o astfel de alegere ar fi fost posibila.

Si mi-ar fi placut sa stiu cum ar fi fost daca as fi facut alte alegeri, as fi ales alt drum, as fi mers inainte cand am cotit la dreapta.. Dar nu o sa stiu niciodata. Nu o sa stiu niciodata daca as fi fost un doctor bun sau un artist nebun. Pentru ca vremea cand puteam sa aleg asta a trecut. Cat de frumos si cat de liber esti cand esti adolescent! Din tot ce iti ofera lumea asta mare si necunoscuta, poti sa alegi sa fii ce vrei! Toata lumea e a ta! Poate alegem orbeste, dar alegem! La fiecare pas trebuie sa alegem ceva! Si cu fiecare alegere, timpul nostru se scurge si alegerile noastre se restrang!

Si ajungi poate la un moment dat sa privesti copacii infloriti primavara si te gandesti ca pentru noi oamenii, primavara nu e niciodata la fel!

Timpul goneste. Sau noi gonim in timp. Viata inseamna miscare. Viata inseamna trecere. Si noi trecem prin timp. Si ne transformam, devenim in fiecare clipa. Devenim ce? Devenim cine?

Ne risipim in timp. Si timpul nu-l putem intoarce. E un ceas incapatanat sa mearga doar inainte. Un ceas care ne obliga sa fim mereu suma alegerilor noastre. Si intrebarea care ne mai framanta din cand in cand: ce-ar fi fost daca?

Dar nu mai e timp. Timpul trecutului s-a dus. Il putem recupera in amintire dar nu-l putem schimba. Si timpul se tot scurge si noi credem ca viata e facuta din timp. Dar ea e facuta din zile, din ore, din secunde. Viata e facuta din multi „acum”. Si acum e timpul sa faci ce vrei. Pentru ca peste 2 secunde te vei intreba inutil ce-ar fi fost daca…

Nu mai e timp, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne grabim. Dimpotriva. Trebuie sa ne bucuram de fiecare clipa. De fiecare alegere si sa devenim constienti de fiecare devenire. Sa ne dam seama ca mai tarziu nu se mai poate… si daca vrem sa facem ceva, acum e momentul, pentru ca maine s-ar putea sa nu mai fie timp.

 

 

Dor de vara

Sunt o fiinta heliofila. Daca e insorit, deja imi merge mai bine. Ador soarele si vara. Niciun alt anotimp nu se potriveste nevrozelor si fericirilor mele.

Toamna, cu funigeii ei atarnati prin vazduh, si soarele care scade, scade temandu-se de intunerci, imi provoaca spaime. Iarna musca prea tare, iar cerurile gri de inserare ce persista zile intregi ca o panza nesfarsita de paianjen melancolic, imi ingheata iremediabil cheful de viata. Primavara e prea violenta. Soarele ei cu dinti musca din inimi si suflete, da ameteli si astenii. Abia apoi, prinde curaj, si se asterne cu dogoare peste orase si ogoare. Si timpul pare a se opri in loc. Vine vara, si toata natura se pleaca in fata ei.

„La orizont, departe, fulgere fara glas/zvacnesc din cand in cand/ ca niste lungi picioare de paienjen, smulse/ din trupul care le purta.” Caldura curge ca o apa de aur peste orice-i viu, tesandu-i o aura de nemurire.

„Dogoare”, zice Blaga. Dogoare, cu miros de trandafiri si flori de camp. Ciulinii lenevesc pe camp si rad la soare cu dintii lor teposi. Vacanta, venita cu trenul din Franta, ii face pe copii sa se chiuie si sa se-mpinga. Sa tipe si sa sparga simfoniile de greieri si lacuste. „Pamantu-ntreg e numai lan de grau/ si cantec de lacuste”, se aude soapta lui Blaga dintr-o care veche, peste dealul care motaie in inserare. Miroase a ars, a iarba si a lapte, seara de vara pe maidan.

 

Daca-ti ciulesti urechea, inca poti auzi, mugetul vacilor ce se intorc acasa, oracaitul broastelor din balta mica de sub deal si glasul lui bunicu ce ma cheama cu el pe garla, sa arunce navodul si sa prinda peste. Imi umpleam sanul cu caise bine coapte si alergam la vale cat ma tineau picioarele, sarind in barca lui carpita cu smoala. Tantarii se napusteau asupra mea cu furie si ma muscau de brate si de fata , iar balta cu sclipiri negre, mirosea a peste si a lintita putreda. Caisele coapte erau insa cel mai bun antidot impotriva oricaror necazuri. Inca mai sunt. Uitam de frica si durere, cu zeama scurgandu-mi-se pe barbie, muscand cu pofta din caisele culese din livada din spatele casei. Daca ma urcam in cais, puteam vedea intinderea de lanuri coapte de grau, marea aurie, din care bunica imi impletea coronite. „In soare spicele isi tin la san grauntele/ ca niste prunci ce sug.”

Vara, acest anotimp frumos, cand poti sa te culci in iarba, la umbra unui pom! Sa stai la umbra si sa citesti. Era o zi de vara cand la umbra unui cires pietros, unde am devorat toata volumele din Ciresarii, mi-am descoperit si pasiunea de a citi. Si era vara cand am invatat ca a fi liber poate fi sa stai sa-noti in apa si privesti orbit spre soare, ascultand marea in timpane.

Si chiar de ploua, tot nu strica vara. Cele mai frumoase ploi sunt ploile torentiale de vara: cand cuptorul dogoritor devine intr-o secuda o caldare de nori si apa de ploaie. Cand tunetele zguduie casa si ploaia troposteste pe acoperis ca o turma de cai salbatici. Iar natura plesneste de vigoare si de verde. Dupa ce sta ploaia, poti sa iesi sa te joci in baltoace si sa mananci o felie de pepene. Vazduhul miroase a ploaie „iar timpul isi intinde lenes clipele/ si atipeste intre flori de mac/ la ureche-i taraie un greier” imi tot sopteste Blaga dintr-o carte fara coperti.

Surasul Mariei

Maria se trezise pe marginea patului, nadusita, cu suvitele de par ude. Cu toate astea ii era frig. Isi simtea oasele sfaramate si ii era foarte greu sa se miste. Cu o sfortare se ridica si se aseza pe marginea patului, cu capul in maini. Isi trecu usor degetele subtiri, cu unghii scurte, taiate barbateste si date cu oja neagra, prin parul incurcat. Si-l netezi cu palmele si deschise ochii, hotarata sa se indrepte spre o ceasca de cafea. Azvarli patura de pe ea cu o miscare brusca si se forta sa iasa din toropeala somnului. Abia atunci vazu. Ii crescuse o vanataie deasupra genunchiului drept. O pata vanata cu forma ciudata a unui fluture.

Isi trecu palma peste genunchi si mangaie usor locul. Nu o durea. Probabil un fluture de noapte i se lipise de picior aseara, in barul acela de pe Strada Oaspetilor, unde fusese cu Mona. Bietul fluture, s-o fi speriat si s-a ascuns acolo. Asa ca Maria isi vazu de ritualurile ei matinale si se duse in bucatarie sa-si faca o cafea. Din fericire, bunica avusese grija sa-i lase o portie in cafetiera. Ii multumi in gand si se indrepta lenes spre scaunul roz cu spatar. Scaunele roz, primite de la matusa, pe care Maria le detesta. Uitandu-se din nou spre genunchi i se paru ca fluturele a crescut. Era deja de-o palma.

Dupa o jumatate de ora se lungise lenes pe toata coapsa dreapta si incepea sa-l auda trosnind din toate madularele lui fragile. Cand isi termina cafeaua, il simtea lungindu-se din ce in ce mai mult, patrunzandu-i in vene, apoi invadandu-i arterele, patrunzand pana in capilare. Ii imbratisase muschiul obligandu-l sa soarba sangele lui otravit. Aripile i se intinsesera tot mai mult ca niste gheare, pana ce aripa stanga i se infipse in inima, Mariei.

Intai, a simtit-o ca pe o mangaiere, un gadilat, o fluturare de matase peste miocard. Dar apoi a devenit o imbratisare din ce in ce mai patimasa, si a sfarsit prin a-i inabusi inimii Mariei propria bataie si daruindu-i-o pe a sa. Fluturele de noapte ii strivea inima. Maria era emotionata. Ce se intampla cu ea ? Cand ajunse in fata oglinzii din baie abia daca se mai recunoscu. Ochii ii capatasera un luciu negru, invalurit, ca al apelor marii zbatandu-se in intuneric. Si-n mersul ei puteai observa o falfaire de aripi. Maria era ca un fluture bezmetic ce se agita intr-un apartament plin de mileuri si bibelouri. Se lovea nauca de toate colturile casei. La un moment dat a spart chiar veioza din dormitor, si pentru ca simtea ca se sufoca a alerzburat spre balcon. Si-a amintit in trecat ca uitase sa uda florile, si ca nici nu va mai avea timp de aici incolo. Cand Maria a deschis geamul, acesta a scartait si s-a lovit usor de crengile copacului care crestea in gradinita, luandu-se la intrecere cu blocul, iar pisica vecinii de la doi, care se odihena pe o ramura, a privit-o sclipicios. Si-a lins boticul ei alb scotandu-si limba roz si aspra, apoi si-a incovoiat spinarea in pozitie de atac. Intr-o secunda isi scosese ghearele. Maria se uita la ea fara sa inteleaga. Peticel obisnuia sa toarca pe langa picioarele ei si niciodata nu se purtase asa uracios cu ea. Vru sa intinda mana spre pisoi, dar in loc de asta, o bataie de aripa se auzi lovindu-se usor de geam. Se gandi pentru o clipa sa-si ia zborul dar nu avu curaj. Nu mai facuse asta niciodata. Se uita fix la animalul care o privea cu ochi din ce in ce mai sticlosi, incordat. Pisica facu un salt spre pervazul ferestrei, iar Maria surase.

Tran Nguyen, pictor suprealist vietnamez
sursa:www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com

Ulm, orasul prin care a trecut Stefan

Era visul meu sa vad orasul Ulm. Pentru ca prin Ulm a trecut Stefan. Stefan Viziru din Noaptea de Sanziene. Stefan, barbatul inventat de Mircea Eliade.

„Cand era mica, mama ii arata un album cu carti postale illustrate. Punea mana pe cate una din ele si intreba ce e. Ulm, i-a raspuns ea odata. Nu intelegea de ce, dar numai de raspunsul acesta si-a amintit mai tarziu: Ulm.”

sursa:https://bulletindada.wordpress.com/

Cand eram mica, am citit Noaptea de Sanziene. De atunci, am mai citit-o de 3 ori si sunt sigura ca nu am ajuns la ultima lectura. Dupa prima lectura, am inceput sa visez la Ulm. Mi l-am construit si reconstruit de o mie de ori, de fiecare data altfel. Mereu cu Dunarea alunecand prin oras si frangandu-i trotuarele in doua.

„In ce oras din lume ti-ar place sa traiesti? Acesta era jocul la moda la Liceul Regina Maria, in toamna cand venise Ioana. Celelalte fete raspundeau Paris, Venetia, Napoli, Bombay. Ulm, raspunse Ioana. Dar de ce?, o intrebasera. La Ulm e cea mai inalta catedrala din Germania”, spusese ea repede. Dar stia bine ca nu pentru asta i-ar fi placut sa traiasca acolo.[…] Dar nu e numai atat. Se pare ca e foarte, foarte frumos. Visul meu e sa pot ajunge intr-o zi la Ulm.. Din fericire, spusese Partenie zambind, ti-ai ales un vis foarte usor de izbandit…”

sursa:https://bulletindada.wordpress.com/

Si daca Ioana si-a indeplinit visul alaturi de Stefan, barbatul de care m-am indragostit alaturi de Irina, in toamna asta, m-am apropiat cu emotie de oras si am vazut cea mai inalta catedrala din Germania.

„Aici, pe pamant strain, ii spusese Stefan in Iugoslavia, stiu ca esti numai a mea. In tara, inainte de a te fi intalnit, ti-au placut locuri pe care nu le-am vazut impreuna. Dar aici, pe strazile acestea, calci acum pentru intaia oara, alaturi de mine… Ii placea sa-l asculte vorbindu-I astfel. Si totusi ceva, in adancul finite ei, ramanea pasiv, inert. Doar cand au trecut frontier elvetiana si a stiut ca se apropie de Ulm, a inceput sa se trezeasca. Ajungem la Ulm”, isi repeat ea, ca si cum nu i-ar fi venit sa creada.”

Am ajuns in fata catedralei pe la pranz. Fragila si impunatoare se inalta spre cer ca o sageata. Injunghia norii cu varful ei ascutit. Iar pasarea ascunsa printre gargui si decoratiuni canta in tacere.

„Au ajuns in spatele Catedralei cand se intunecase de-a binelea. Se zareau cateva vitralii luminate. Apropiindu-se, au auzit amandoi, ca venite dintr-o mare taina, foarte usoare acorduri de orga.

-Sa ramanem aici, spuse Stefan. E mai frumos.

-Parca ar canta pentru oameni din alt veac, sopti Ioana foarte emotionata. Poate ca nici n-ar trebui sa ascultam. Sa nu facem vreun pacat…”

sursa:https://bulletindada.wordpress.com/

Nu stiu daca e adevarat sau doar mi s-a parut, dar Ulm este intr-adevar un oras foarte foarte frumos. Incepand cu podurile aruncate peste Dunare, cu strazile inguste, cu casutele pescarilor sau fostilor pescari, cu o primarie absolut fabuloasa si terminand cu biblioteca futurista, cu pereti de sticla si o catedrala care priveste sfidator spre cer.

Primaria din Ulm
sursa:https://bulletindada.wordpress.com/

Visatorul

Alb.Complet alb. Si o lumina orbitoare care izbucneste din centru si se imprastie pe retina, cand verde, cand portocalie. Cu ochii in tavan. Chiar si dupa ce pleoapele se intind ca niste pielite obosite peste globul ocular, petele verzi si lumina portocalie in straturi groase, persista. De aici, din mijlocul acestei lumini grele, se naste ea. Uneori blonda, alteori bruneta. Mereu aceiasi ochi verzi. Sta lungit in pat, cu fata in sus, si viseaza la ea, in blocurile incremenite de ciment, langa care iarba creste mare si salbatica. Cei care ies la plimbare isi zgarie talpile si isi agata pletele in maracini.Cainii latra in sus, cu boturile lungi indreptate spre soare. Lumina portocalie ajunge uneori pana la coltii lor.

In bocul de vizavi locuieste un adolescent cu parul cret.Sta la etajul sapte si isi petrece jumatate din viata pe balcon,cu trupul atarnand spre strada aglomerata de jos. Se uita dupa perdea la umbra unei femei.  Are pielea extrem de alba,si ochii translucizi, impaienjeniti de himere. Trupuri dezgolite. Degete inclestate. Scrasnetul dintilor. Fantasmele sufletului i se reflecta in ochi,si tasnind din ochi se aseaza pe lentilele ochelarilor lui de miop,de pe care soarele fura trupurile dezgolite si le proiecteaza ca la cinematrograf, pe blocul ei, pentru cine are timp sa observe. Zile intregi de la fereastra de vis-a-vis creste gigantica o fata blonda. Blonda, lunga, si desirata ca o floare de camp, crescuta la umbra. De fiecare data il priveste si apoi, lungindu-si picioarele cat trei etaje se dezbraca si se lasa imbratisata de adolescentul miop.In vazul lumii,nimeni nu-i vede.

Bulevardul gri e zgariat de un taxi galben. Sta treaz toata noatea cu ochii la cerul inchis, plin de stele. Ramane lipit de radio. Difuzorul i s-a lipit de pavilionul urechii si si-a strecurat decibelii pana la membrana auditiva. In toate melodiile se vorbeste de tine. Noaptea toate obiectele au umbre. Fantoma unui caine latra pe strada. Pe ce strazi se plimba acum umbra ta ? Stelele rad. Se joaca cu sclipirile lor, se trag de luminitele impletite in plete si apoi se uita rautacios la el. Se harjonesc toata noaptea. Vino si tu! Ai sa mai vii ? aude cum rasare soarele peste alt cartier. Dormi ? dimineata incepe sa trosneasca pe sina de tramvai. Se crapa de ziua.