La notte (Noaptea) e un film despre un cuplu care nu se mai iubeste. Si inca ce cuplu ! Giovanni (Marcello Mastroianni) si Lidia Pontano (Jeanne Moreau). Intre cei doi protagonisti nu mai exista nicio complicitate, nicio dorinta de a continua. Viata lor impreuna nu mai exista demult. Fiecare zi seamana cu celalata izolandu-i si mai mult unul de celalalt.
Antonioni ne-o arata inca de la inceput : personajele acestui film sunt singure, condamnate la singuratate si in imposibilitatea de a comunica cu ceilalti. Scena de deschidere de la spital ne ofera toata cheia filmului : absurdul vietii, dorinta nestavilita de a te simti in viata si constiinta dramaticei conditii umane. Personajele par niste morti vii, traind de pe o zi pe alta, fara nicio speranta de a-si gasi sensul.
Noaptea este un film despre absurd si lipsa de sens a vietii, iar Michelangelo Antonioni e un maestru al acestui existentialism dur. Noaptea este al doilea film din ceea ce astazi e considerata o trilogie : Avventura (1960), La notte (1961) si L’Eclisse (1962) – o trilogie despre cuplu sau mai degraba despre imposibilitatea lui.
Fiecare personaj incearca disperat sa simta ceva din nou. Macar sa se simta vii, sa se bucure de viata daca aceasta nu are niciun sens. Pentru a-si umple vidul existential, Giovanni se arunca in bratele tuturor femeilor intalnite in cale. Lidia se plimba la nesfarsit pe strazile din Milano, in cautarea unui ceva real. Plimbandu-se prin oras, Lidia asculta conversatiile orasului, incercand sa inteleaga ce ii anima pe ceilalti. Plecand din centrul modern, ea ajunge sa rataceasca prin niste campuri de la periferie, unde oameni simpli par sa se bucure simplu de viata. Acolo unde candva, in tineretea ei a locuit si ea cu Giovanni, pe vremea cand se iubeau si iubirea putea tine piept vidului existential.
Tema abordata e redata superb prin imaginile in alb si negru, jocurile de intuneric si lumina si toata geometria orasului Milano de care Antonioni se foloseste pentru a reda micimea umanului prins in ghearele colosilor de otel si sticla. Antonioni filmeaza orasul modern care striveste omul si-l lasa prada unei crize de sens in timp ce cu cat Lidia se indeparteaza de oras, imaginile devin mai putin colturoase, cladirile mai mici si oamenii mai fericiti.
Tot acest periplu in noapte din bar in bar in cautarea a ceva care sa ii faca se se simta vii aduce aminte de La dolce vita a lui Fellini (film care castigase Palme d’Or la Cannes cu un an inainte) si din care pare sa se fi inspirat Paolo Sorrentino in 2013 in al sau film La Grande Belleza.
Petrecerile, alcoolul, femeile, dansul, muzica (un jazz care se imbina perfect cu atmosfera filmului – Giorgio Gaslini daca vreti sa va rebucurati de muzica) nu sunt decat frivolitate, artificii,.. divertisment. Un divertisement care sa ne faca sa uitam adevarata conditie umana : singuratatea, imposibilitatea de a comunica cu adevarat cu celalalt. Plictiseala, ca stare ce ne dezvaluie noua insine cine suntem cu adevarat. Plictiseala care ne impinge sa facem orice ca sa ne uitam. Si noaptea, aceasta noapte care pare sa nu aiba sfarsit. Care pare sa fie insasi viata noastra : o goana in intuneric. Spre ce ? Fungind de cine ?
Din casting : Jeanne Moreau, Marcello Mastroianni, Monica Vitti
Bulletin DaDa 