Unteatru cu Eliade: La tiganci

Cand Gavrilescu intra in bordeiul tigancilor, acesta patrunde intr-o dimensiune sacra, paseste dincolo de timpul istoric. Pentru o experienta teatrala autentica spectatorul trebuie sa patrunda intr-un alt timp odata ce intra in sala de teatru si luminile sting si apoi se aprind catre o alta lume.

Cand pui in scena o nuvela fantastica foarte cunoscuta publicului roman, cum e La tiganci, de Mircea Eliade, trebuie sa iei in considerare mijloacele pe care le ai pentru a-l fura pe spectator si a-l duce in alta lume.

Cand ai bugete imense si tehnologie, nimic nu pare prea greu. Cand ai imaginatie, nu-ti mai lipseste nimic, este exact resursa folosita de cei de la Unteatru (regizorii Andrei si Andreea Grosu), care au reusit o punere in scena orginala a nuvelei La Tiganci, chiar daca singura sala de care beneficiaza este mezaninul unei cladiri vechi.

„Toti visam, spuse. Asa incepe. Ca intr-un vis.”

Fantasticul este un copac de plastic rasturnat, 6 usi de metal si un balansoar de lemn. Gavrilescu este Richard Bovnoczki, un actor pe care il vad prima data pe scena, si care l-a studiat foarte bine pe Eliade.

sursa:http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/

In penumbra anumitor scene, profilul lui seamana cu Eliade, vocea lui pare sa fie vocea adevarata din romanele lui Eliade, cea pe care o auzi in minte, cand citesti Huliganii sau La Tiganci. Richard Bovnoczki are vocea putin obosita, dezamagita si nedumerita a unui om care a ratat totul in viata. Chiar si numai auzindu-l si Gavrilescu prinde viata, dar tot restul jocului actoricesc al lui Bovnoczki este exceptional.

„Pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pura. Traiesc pentru suflet.”

Iesind din spatiul profan care il sufoca pe Gavrilescu, acesta patrunde in spatiul racoros de la tiganci, in lumea fantastica a esentelor eterne. De aici, lumea reala e cea care pare vis ireal. Cele trei aparitii feminine care il tenteaza pe profesor cu jocul lor nebunesc, par 3 iele (Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian), 3 spirite demonice, imbracate in negru si razand in hohote in jurul lui Gavrilescu.

„Ai fost un prost. Nu trebuia s-o visezi, trebuia s-o iubesti.”

Prins intre 2 lumi, intre sacru si profan, Gavrilescu se pierde. Iesind de la tiganci, viata si timpul real nu ii mai apartin. El trebuie sa se intoarca la tiganci, singurul loc din lume care ii poate reda sensul, iar aici se intalneste cu marea lui dragoste, Hildegard, interpretata de Mihaela Trofimov, care face un dublu rol exceptional.

Actorii, decorul minimalist folosit cu multa imaginatie, obiecte-simbol care te ghideaza lin in lumea fantastica fac ca piesa La tiganci de la Unteatru sa fie una la care sa merite sa mergi. Iar faptul ca e un succes este demn de toata admiratia: La tiganci este departe de a fi o nuvela cu miez dramatic si este o opera cunoscuta si admirata de public, astfel incat piesa trebuie sa se ridice la nivelul asteptarilor.

Omul cel bun din Seciuan

Teatrul Bulandra se poate lauda pe buna dreptate cu o noua piesa: Omul cel bun din Seciuan, ce a avut premiera zilele astea si ce se va juca in aceasta stagiune in sala Toma Caragiu.

Omul cel bun din Seciuan este realizata dupa o piesa de Bertold Brecht tradusa si adaptata de Andrei Serban si Daniela Dima. Coregrafia si instructajul actoricesc i se datoreaza tot lui Andrei Serban, unul din cei mai buni regizori romani.

Nu vreau sa dezvalui nimic din ce se va intampla pe scena. E mai bine sa va lasati surprinsi si sa va bucurati de piesa.

In orazul chinez, Seciuan, Andrei Serban construieste incet un Bucuresti pe care il veti recunoaste poate. Un loc unde toate sunt cu susul in jos, unde divinul nu-si mai gaseste locul si unde e greu, aproape imposibil, sa fii bun.

Demonul rautatii te pandeste la fiecare pas si e greu sa nu i te lasi prada. Totusi, bunatatea exista, o flacara firava intretinuta de oamenii buni si de actele lor bune. Piesa te-nvata sa nu sufli si-n ultima speranta de bine, ci sa incerci sa fi cat de bun poti, in felul tau si sa ajuti ca lumea asta dezorientata si in pana de valori, sa isi revina!

Piesa e captivanta pe de-a-ntregul, iar actorii isi pun tot talentul in joc.

Rodica Mandache este eleganta si plina de culoare. Cu o naturalete joviala, interpreteaza 2 personaje distincte, in pielea carora intra in secunda in care apare pe scena.

Din distributie face parte si Vlad Ivanov, un actor pe care l-am remarcat din filmul 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Acesta joaca nu 2 ci 3 roluri complet diferite, fiind de fiecare data absolut cuceritor. Replicile curg una dupa alta, e un text lung, si personajele lui au diferite energii, caractere, feluri de a vorbi si de a fi, ceea ce face si mai de apreciat efortul si energia acestui actor pe scena teatrului Bulandra.

In rolul personajului central, eu am vazut-o pe Alexandra Fasolaru, o prezenta plina de energie si emotie, care danseaza, canta, striga, plange, pentru a incarna toate chinurile si transformarile personajului ei.

Inteleg ca acelasi rol este jucat in alte seri de Ana Ularu. Cand am fost eu, Ana Ularu il insotea pe Andrei Serban. Regizorul, inalt, demn, imbracat in negru, statea drept langa scena, in colt, privind cum spectatorii se aseaza in sala. De parca ne regiza si pe noi, de dincolo de scena.

Spectacolul Omul cel bun din Seciuan se va juca la Bulandra in aceasta stagiune! Sa nu-l ratati! Nu ati mai fost demult la un astfel de spectacol! E captivant!

Bella si cavalerul fara nume

Bella si cavalerul fara nume: A fost odata ca niciodata o printesa pe nume Bella. Ea isi petrecea zilele asteptand-ul pe cavalerul frumos, inalt cu ochii negri ca taciunele sa o salveze.. Moartea timpurie a parintilor ei a apropiat-o pe Bella de fratele ei, Donny. Amandoi, traiesc intr-un turn de fildes, construit de Donny, fratele Bellei. Lumea lor e inchisa, nicio persoana din exterior nefiind acceptata, si plina de iubire, insa singura iubire acceptata este cea dintre frate si sora. O dragoste care a depasit poate barierele fraternitatii si a trecut in domeniul patologicului. Acest castel construit de-a lungul a zeci de ani de singuratate in doi, incepe sa se prabuseasca treptat, odata cu aparitia lui Filip, iubitul Bellei.

Lui Donny si Bellei le plac basmele. Si mie imi plac povestile. Iar fetele tind sa creada in special intr-un singur basm: cel al lui Fat Frumos care vine sa le salveze. Sa le salveze de la ce? Sa le salveze de la singuratea din castelul lor imens, sa le ofere dragoste si un sens in viata. Baietii viseaza la Ileana Cosanzeana. Ileana e o faptura gingasa si frumoasa, care ii invata sa iubeasca si sa fie fericiti. Inevitabil, fericirea tine de doi. Pentru ca autorul piesei este englezul, Oliver Emanuel, in loc de Ileana avem o printesa, si-n loc de Fat-Frumos avem un cavaler. Cavalerul nu are nume. El isi schimba numele in fiecare zi. Ia numele colegului de liceu, al vecinului de la colt, al baiatului care iti zambeste pe strada. Isi tot schimba numele, pana cand printesa isi gaseste adevaratul cavaler. Abia atunci capata un nume. Si acesta poate fi oricare.

Bella nu stie cine-i cavalerul fara nume. Ea traieste intr-un basm scris de fratele ei. Ii lipseste liberatea de a trai in propria ei lume. Asta pana cand, Filip, rupe vraja cea rea, iar Bella se indragosteste, iesind astfel din coconul de cristal in care o invelise fratele ei sociopat. Filip e contabil, si nu prea citeste. De asta, cand intra-n poveste, al are curajul sa puna multe intrebari. Intrebari ce vor desface naratiunea in fragmente mici ce vor dezvalui care este de fapt realitatea. Odata descoperit adevarul, realitatea e crunta, dar oamenii nu pot trai fara povesti. Fiecare din ei, fiecare din noi, traim intr-o poveste a noastra, pe care o inventam in functie de ce ni s-a intamplat, de oamenii pe care i-am cunoscut, de amintirile care ne-au marcat. De aceea, Bella cand are certitudinea faptului ca fratele sau este un caz patologic, ca iubirea lui nu e normala, povestea ei se darama. Dar isi construieste alta in loc. Una cu final fericit. Important e ca povestile noastre sa fie deschise. Sa se poata intrepatrunda cu ale altora. Doar asa, povestile se pot contopi, si povestea cavalerului, cu povestea printesei, poate deveni povestea Bellei si a cavalerului. Povestea lor.

Fantezia si realitatea se confrunta dramatic in Bella si cavalerul fara nume, o drama despre iubire, dezamagire, sex si familie. Conceptul de familie e explorat ca un spatiu primordial, al povestilor cu zane si cu intuneric, un spatiu care creeaza fundatia a cine suntem si a cine vom deveni. Povestea Bellei (jucata de Ioana Anastasia Anton) si a lui Donny (Lucian Iftimie) ascunde o istorie familiala dramatica ce ne dezvaluie fragmentat relatia patologica dintre frate si sora. Memoria este scoasa la iveala de un personaj din exterior, Filip (Tudor Aaron Istodor), ale carui intrebari se indreapta ca un pistol inspre lumea celor doi, amenintand cu distrugerea.

Dar in fond, sub forma de povesti si basme, Oliver Emanuel trateaza in fond un subiect delicat: abuzul sexual incestuos. Abuzul sexual este un abuz de putere. Ruda cea mai puternica, ameninta si mituieste ruda mai slaba, pentru a intretine relatii sexuale. Cel care comite abuzul castiga increderea victimei sale, care ii devine atasata. Atunci cand victima se revolta si incearca sa scape, aceasta e mituita ( prin cadouri) sau fortata (prin pedepse) sa accepte realitatea abuzatorului, drept realitate ultima si sa nu dezvaluie secretul, sa nu spuna nimanui despre abuz. Si fiti atenti la recurenta replicii:

Bella: Vreau adevarul!

Donny: Nu vrei mai bine o bomboana?

Pentru a scapa de sub tirania rudei puternice, victima are nevoie de sprijin din afara. Este nevoie ca cineva, altcineva, sa ii valideze opinia potrivit careia ceea ce se intampla nu este o normalitate, ci un abuz. Astfel, victima capata incredere in sine si poate lupta pentru a iesi de sub influenta celui care o abuzeaza, si de care este dependenta psihic.

Puteti vedea Bella si cavalerul fara nume, la Godot Cafe, in regia lui Vladimir Anton.

Vizionare placuta!

Oscar si tanti Roz

Draga Dumnezeu,

Nu cred in tine si nu am nimic sa-ti cer. Dar daca eu iti scriu acum, tu ai inceput un pic sa existi. Daca tu ai creat lumea, iata ca eu te-am creat pe tine, acum, in dimineata asta.

Oricum, iti scriu pentru a-ti vorbi de Oscar, baietelul bolnav de leucemie, care ti-a scris acum ceva timp. Nici el nu exista, de aceea cred ca il stii foarte bine.

E vorba de fapt de Oscar si tanti Roz. Un titlu care nu mi-a starnit niciodata curiozitatea, o carte de Eric Emmanuel Schmitt care mi-a starnit lacrimile si o piesa de teatru care nu m-a atins.

De fapt, sa fiu mai clara. Aseara am fost la teatru. Tu cred ca ai ratat piesa, pentru ca i-a lipsit cu desavarsire aura, sau razele ei nu au ajuns pana la ochii mei profani.

Oscar si Tanti Roz, nuvela scrisa de Eric Emmanuel Schmitt este o poveste plina de emotie, al unui copil bolnav de leucemie, care mai are doar 12 zile de trait. 12 zile pe care le traieste ca si cum ar fi 120 de ani, prins intr-un joc inventat de tanti Roz, o infirmiera cu imaginatie si suflet. Oscar traieste fericit intr-o poveste in timp ce realitatea e de fapt tragica, intocmai ca in La vita e bella, cand Guido il convinge pe fiul sau ca traieste intr-o poveste cu aventuri si ca razboiul e doar un joc al adultilor, o farsa conceputa special pentru a-l amuza pe el. Si tocmai acest joc este cel care il salveaza pe copil.. Puterea imaginatiei invinge oroarea realitatii..

Oscar reuseste sa traiasca intr-o zi cat altii in zece ani, si sa se bucure de viata, iar replicile lui sunt pline de miez, precum propozitiile simple ale unor copii inocenti care rostesc fara sa stie adevaruri grele.

Nu am vazut inca Oscar si tanti Roz de la Bulandra, cu Marius Manole si Oana Pellea, insa am vazut Rapsodie in roz, la teatrul Nottara, pusa in scena dupa acelasi text.

Povestea lui Oscar nu e neaparat doar povestea lui Oscar. E povestea fiecaruia din noi, caci toti murim, mai devreme sau mai tarziu, dupa cum ne e norocul. Dupa cum vrei tu, Dumnezeu. Nimeni nu e nemuritor. Si exact cum ne spune Schmitt, la inceput viata ni se pare ca suntem nemuritori, nimeni nu crede in moarte la tinerete, dupa care ni se pare un blestem, cata suferinta si cat chin, apoi un dar, de care nu ne putem bucura total, caci stim de-acum ca viata-i scurta. Dar viata nu e un dar, ne e data doar cu imprumut.

Si daca Oscar e povestea noastra a tuturor, inseamna ca Oscar poate fi interpretat de oricine pe scena. Chiar si de un actor precum Alexandru Repan, care a semnat si regia, si care a trecut demult de varsta tineretii. In teorie da, dar rezultatul mi s-a parut hilar.

Cand un batran plange dupa jucarii pe scena si bate mingea, cumva nu-l crezi. Toate replicile cu miez ale piesei, ar fi capatat dramatism si umor, spuse de cineva care putea sa fie mult mai ludic decat a fost Alexandru Repan, un actor grav, potrivit mai degraba pentru un Hamlet decat pentru un Oscar.

Apoi mai e in scena si tanti Roz, Andreea Macelaru Sofron, care in cea mai mare parte a piesei parea o mama care-i zambeste plictisit copilului, o actrita care numara in gand secundele asteptand sa-si spuna in sfarsit replica, pe care o tipa cu un entuziasm exagerat. Sa mai mentionez si ca intrarile ei in scena sunt marcate de un Jingle magic, care te fac sa crezi ca te uiti la un serial american?

Orchestra (pian si violoncel) reuseste insa sa dea emotie, sa creeze o stare. Eu as fi vazut Oscar si tanti Roz, ca o piesa la care oamenii vor rade in hohote, caci textul lui Eric Emmanuel Schmitt e magnific. Dar toate replicile care te-ar fi facut sa razi in hohote, cu exceptia catorva care au smuls cateva chicote in sala, au fost ratate, fiind strigate tragic de la rampa. Poate ca asta a fost intentia regizorului, sa accentueze drama si numai drama. Insa cele mai bune drame nu sunt cele la care razi si apoi te simti vinovat? Cand iti dai seama ca totul e tragic, chiar si cea mai mare veselie? Daca un text tiparit intr-o carte m-a facut sa rad si sa plang si niste oameni pe-o scena strigand acelasi text, nu au reusit, atunci nu si-au indeplinit misiunea. Da, Rapsodie in roz nu e tocmai ce as numi o piesa reusita, dar poate merita sa te duci singur sa vezi.

Oricum, eu am invatat lectia pe care mi-a dat-o Oscar: „Priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.„. Am invatat-o cand am citit cartea si m-am trezit a doua zi in zori, si am vazut si eu, ca Oscar, cum se construiau zorile, in timp ce toata lumea dormea.

Si de fapt, de asta am indraznit sa-ti scriu, Dumnezeu, sa-i multumesti lui Oscar. Stiu ca am zis ca nu o sa-ti cer nimic, dar asta e o favoare mica. Te rog, sa-i spui ca nicio moarte nu e in zadar si nicio viata nu-i prea scurta, daca atat cat traiesti, ii ajuti pe ceilalti sa gaseasca un sens vietii, daca sporesti corola de minuni a lumii.

Trebuie sa plec acum. Ma bazez pe tine.

Cu drag,

Raluca

Insemnarile unui nebun

Un nebun delireaza pe scena. Nebunul isi noteaza intr-un jurnal toate starile si intamplarile prin care trece, imaginare sau nu. Nebunul scrie cu creta pe pereti, vorbeste cu cainii si urla de singuratate. Publicul este constrans sa fie martorul acestor insemnari, acestor confesiuni.

Este vorba de piesa Insemnarile unui nebun, pusa in scena de Felix Alexa, dupa un text de Gogol. Spectacolul combina teatrul cu muzica: nebunul (Marius Manole) isi striga disperarea si nebunia, iar Alexander Balanescu, il acompaniaza la chitara. Violonistul pare sa fie cand demonul cand ingerul interior al nebunului.

Nebunul, se transforma sub ochii nostri dintr-un tip excentric intr-un nebun bun de legat. Trece de la costum la camasa de forta. De la ras la plans. Iar Marius Manole isi joaca foarte bine rolul. Il cred in rolul de nebun, doar ca ce se intampla pe scena, cumva nu ajunge la mine. Si chiar mi s-a parut ca Marius Manole a fost exceptional. Poate doar ca mesajul piesei, textul nu era pentru mine. Am avut momente cand ma intrebam cat e ceasul si in mod cert nu am plecat din sala cu vreo stare de emotie, si intr-o piesa de teatru caut emotie. Caut sa ma umplu cu un fel de entuziasm, cu o stare anume, ce poate diferi in functie de piesa.

Ei bine, Insemnarile unui nebun mi-au lasat un mare gol. Nu a fost nici drama asteptata, nici comedia sperata, ci un spectacol la care admiri decorul si actorii, dar la care nu poti sa aplauzi. Nici doamnele din spatele meu nu prea erau multumite. Nici tinerii necunoscuti din stanga. Nici prietenii din dreapta. Atunci cine lauda piesa asta? Criticii culturali. Nu sunt critic de teatru, dar cu siguranta am fost spectator. Si spectatorul a fost dezamagit.

Dance a playful body

Seara calduta de sfarsit de februarie. Dupa ce alerg in directie inversa catre Centrul National al Dansului Bucuresti, o doamna cam pe la 50 de ani, cu esarfa roz si tigara Pall Mall, ma sfatuieste sa iau tramvaiul doua statii, nestiind unde si ce e cu acest centru al dansului. 10 minute pana la inceperea spectacolului Dance a playful body ci Istvan Teglas, in regia Andreei Novac. Am impresia ca universul comploteaza impotriva mea. Rezervarea mi-a expirat deja si am sanse mari sa nu ajung la timp. Dar am putin noroc si tramvaiul vine relativ repede, iar dupa ce localizez CNDB pe geam, o iau la fuga intr-acolo. 7:29 si am biletul in mana si astept cu nerabdare sa intru.

Supriza! Desi ajung printre ultimii, mi se da loc in primul rand. Publicul, parca mai atent si mai interesat decat la spectacole de teatru, in general. Un public mai avizat. Gazda CNDB ne roaga frumos sa ne inchidem telefoanele mobile, vorbind cu pasiune despre spectacol si cu respect fata de artisti si public.

Si gata. Istvan Teglas intra pe scena. Numai ca nu vorbim de o scena ca la teatru si mai corect ar fi sa spun ca Istvan Teglas vine langa noi. De fapt, un barbat cu un trup de barbat vine in fata noastra. Paseste greu spre nicaieri. Incordarea celor o mie de striatii musculare care se activeaza la o miscare asa simpla sau nesiguranta directiei? Mainile lui cauta un trup cald de femeie pe care sa se odihneasca.. Sau se cauta pe sine?

Miscarea devine plimbare, iar plimbarea devine goana si goana devine curand disperare. O disperare ce face sa iasa monstrul din noi. Istvan Teglas e un supraom in scena asta.

Cand izbucneste monstrul, omul se retrage. Dar daca privesti atent observii similitudinile. Observii ca e aceasi fiinta, acelasi trup de barbat. Acelasi trup frumos de barbat care se plimba gol prin fata noastra, sfidator si sarmant, tinand in mana o tigara si provocandu-ne. Monstrul si replica de carne a lui Adonis sunt unul si acelasi trup?

Da.. barbatul de pe scena ne arata ca trupul e o chestie bizara. Si trupul face atat de mult parte din noi… trupul nostru suntem noi. Iar cu cat privesti mai aproape si mai in detaliu, propriul corp devine un animal strain. Caci ce e un ochi daca te uiti atent la el? Ce e un deget zbarcit pe la articulatii si ce e pielea asta care se inchide peste carnea noastra? Nimic mai mult decat un lucru de neinteles.

Ma asteptam sa fie muzica. A fost foarte putina muzica. A fost liniste, ca sa-ti auzi inima si frica. Corpul nu are nevoie de muzica sa danseze. El danseaza din disperarea de a semnifica ceva. When will I become famous.. canta Istvan Teglas.. parca ar vrea sa cante cand o sa insemn ceva.. Cand o sa fiu mai mult decat un corp strain care danseaza pe o muzica necunoscuta? Cand o sa aflu cine sunt? Cand o sa-mi dau seama cine e strainul care se uita la mine din oglinda?

Trust me if U can

Cand te duci la teatru, te duci sa joci un rol: pe cel de spectator cuminte. Pe cel de spectator educat care se duce sa planga dramele altora. Pe cel de spectator naiv ce timp de o ora semneaza constiincios un contract de fictiune cu dramaturgul, cu actorii, cu scena, angajandu-se sa creada ca umbrele proiectate de dramaurg se intrupeaza de-adevaratelea in oamenii-actori.

Trust me if U can e un spectacol care vrea sa te scoata din rol. Un spectacol experimental de Neil LaBute, un autor de texte dramatice in mare voga, adaptat pe scena de la GreenHours de Iris Spiridon. Un spectacol cu Ana Ularu, Istvan Teglas si un foarte carismatic Radu Iacoban.

Trust me if U can e un spectacol de improvizatie sub forma unui joc de societate, in care actorii si-ar dori sa implice si publicul din sala, mai mult decat de obicei. Isi propune sa desfiinteze conventiile teatrului clasic si sa expuna teorii despre teatru. Intr-un fel spectacolul e o lectie despre teatru.

Dar cine vine la teatru sa ia lectii de teatru? Oamenii vin sa viseze, sa se lase purtati de povestea altora. Oamenii vor sa creada cand vin la teatru si nu sa li sa dezvaluie fragila bariera dintre fictiune si realitate. Vor mai multa emotie decat lectii si teorii teatrele. Si aici Trust me if U can si-a cam pierdut spectatorii..

Flori, filme, fete sau baieti

Flori, filme, fete sau baieti e o piesa de teatru scrisa de Mimi Branescu. Si inevitabil, te face sa te gandesti la flori,fete si baieti. Mai tineti minte cum se juca Flori, fete si baieti? Eu m-am chinuit aseara inainte de spectacol sa-mi aduc aminte: cineva isi alegea o categorie, iar 2 persoane isi alegeau in mod secret 2 nume de flori, de baieti sau de fete. Cel care alesese categoria, trebuia apoi sa opteze pentru unul din baieti, pentru una din fete, una din flori.

Ce legatura sa fie intre acest joc copilaros si 4 personaje aflate in cautarea iubirii, 2 cupluri aflate in cautarea fericirii? Personajele nu au nume, isi pastreaza sub anonimat identitatea, pentru a se identifica cu toata lumea.

De la emotia pe care ti-o da nelinistea de a nu sti daca te place sau nu, la orele pe care le pierzi pentru a arata perfect(a) si plin(a) de sarm pentru 5 minute in compania lui sau a ei, la primul tinut de mana, primul sarut, prima noapte de dragoste, primul lui zambet sifonat cu capul pe perna ta, la a nu mai stiu cata cearta, la a nu mai stiu cata masa mancata in tacere, piesa lui Mimi Branescu ne arata ceea ce am trait cu totii: o dragoste care se naste, infloreste si moare.

Tot ce sperau sa fie mai frumos si tot ce ii tinea in viata la un moment dat se topeste, fericirea le curge printre degete personajelor.

Flori? Asa incep toate iubirile, stand pe o banca si visand la el, innebunindu-ti prietenii cu cat de frumos e el.

Filme?Pentru ca toti visam la o iubire ca in filme, pentru ca viata e un film.

Fete sau baieti?Fete pentru baieti si baieti pentru fete. Ne cautam unii pe altii. Si cand ne gasim ne oferim flori si ne dorim sa mergem la film, pentru a visa impreuna. Construim fericirile pe scene de film. Si cand filmul se termina, jocul se reia. Trebuie sa alegi din nou.

Ce legatura sa fie intre jocul stupid si copilaros Flori fete si baieti si piesa lui Mimi Branescu? Dar trebuie sa alegem mereu intocmai ca intr-un joc. Luam decizii proaste pe care le regretam. Luam decizii bune si suntem fericiti. Oricare ar fi decizia, timpul nu poate fi intors. Viata continua si noi trebuie sa continuam sa alegem si sa luam decizii, ca intr-un joc care nu se mai termina. Sau poate… daca faci alegerea corecta..

Puteti vedea piesa, in regia lui Radu Popescu pe scena de la Godot Cafe, cu actorii Paul Ipate, Alec Secareanu, Cristina Gavrus si Mihaela Alexandru.

Cu siguranta nu e printre cele mai bune piese care se joaca la Godot, dar e interesant sa te duci la piesa si sa-i vezi pe actori cum te joaca pe tine, sa te vezi cum esti cand iubesti. Iar „coloana sonora” e foarte inspirata.

„Toate textele mele de teatru sunt incercari, mai mult sau mai putin reusite. Sunt exercitii destinate in primul rand actorilor. Nu contin mesaje profunde si nici nu-si propun să dezbata teme mari, universale. Din neputinta. Sunt inspirate din realitatea imediată si povestite sincer, cu onestitate.” Mimi Branescu

Poezisele: despre poezii si vise

„Domnule, si va rog sa ma credeti, îmi vine atât de greu Sa vorbesc, de la o vreme, la masa Pe care o iau sub portretul iubitului meu Din pandispanul taiat la desert zboara fluturi albastri si fini ca matasa!” (Emil Brumaru).

Dar o sa incerc sa va vorbesc despre asa zisele poezii. Despre Poezise. Ce sunt poezisele? Sunt poezii indragostite de vise. Sau vise poetice. Sau vise de poezie. Sau poezie de vis.

Poezisele sunt poezii vii. Poezii de Emil Brumaru, Mircea Cartarescu, Ileana Malancioiu, Florin Iaru, Traian Cosovei, Ioan Es. Pop, Paul Vinicius, Cristian Popescu, Nichita Danilov, Angela Marinescu, Mariana Marin, Mircea Ivanescu, imbracate de Anda Saltelechi, Cristian Rus si Sandra Simon. Poezisele sunt niste demoni care danseaza si canta si te vrajesc. Poezisele sunt precum ielele. Daca le vezi odata, ramai fascinat de ele toata viata.

Teatrul de foc e cel care a dat viata poemelor. Maestrul de ceremonii, Crista Bilciu. Din fantome de hartie, poeziile au fost aprinse cu suflete si carne si au devenit reale pentru o ora jumatate, intr-o camera rece, cu geamurile sparte, de la Carol 53. Prin crapaturile casei si geamurile sparte se insinueaza de afara intunericul, frigul, luna, ingeri fara aura, diavoli schiopi.

„Exist, exist, ii raspund/De mai bine de-un sfert de secol/nu fac decat sa exist”.

„Atunci fii mai sigur de tine/ si exista cu adevarat!” (Nichita Danilov).

Pe saltele, pe scaune, mangaind duios spinari de pisici capricioase si cateluse zanatece, te uiti cu gura cascata la o punere in scena inedita a poeziei romanesti. Actorii sunt tineri si plini de energie. Detalii mici surprind si incanta. Nu vi le pot dezvalui, trebuie sa mergeti singuri in lumea lor. Cristian Rus simte ceea ce face cu fiecare tendon. Din ochii Andei Saltelechi se scurg povestile.

„E o noapte feerica./ Luna tremura galbena si rotunda in pahar./ Imi bag degetul in pahar./ Apoi imi bag mana pana la cot in pahar./ Apoi imi bag mana pana la umar in pahar/ Vodca e rece ca gheata.”

Si in camera e cam rece. Daca nu ai noroc sa nimeresti langa calorifer, te incalzesti cu energia actorilor. Spectatorii sunt ca niste vampiri avizi de teatru, poezie, dans, joc. Actorii isi schimba mastile cu spectatorii. Aparatul de fotografiat ticaie ca un ceas. Crista Bilciu imortalizeaza aceasta iesire din timp. Caci altfel cine va crede ce se intampla aici, odata intors in strada agitata?

Aici, chiuvetele se indragostesc nebuneste, o foaie rupta dintr-o carte iti tulbura stomacul ca o aripa de fluture, Sfantul Francisc tanjeste dupa Clara iar Mopete nu mai regaseste timpul pierdut.

„… candva în jocul dragostei m-am implicat si eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus aceasta poveste.
am iubit o superba dacie crem pe care nu am vazut-o decat o data…
dar, ce sa mai vorbim, acum am copii prescolari
si tot ce a fost mi se pare un vis. ” (Mircea Cartarescu)

Un poe-vis de vazut la Teatrul de foc.

„Doamna, sopti detectivul Arthur, permiteti-mi sa ma retrag, n-o sa va uit niciodata…” (Emil Brumaru)

Doamnelor si domnilor, permiteti-mi sa ma retrag, n-o sa va uit niciodata spectacolele inedite.

Taranul roman se uita la filme unguresti

Intre 10 si 17 noiembrie, adica chiar saptamana ce urmeaza, la Muzeul National al Taranului Roman se desfasoara Saptamana Filmului Maghiar. Proiectiile vor avea loc in Studioul Horia Bernea, iar intrarea este libera.

In cadrul evenimentului vor fi proiectate 8 filme de lungmetraj, din 2011-2013, precum si cateva filme focumentare si scurt-metraje, oferind astfel curiosilor si cinefililor posibilitatea de a cunoaste peisajul cinematografic contemporan din Ungaria.

Voi cate filme maghiare ati vazut pana acum? Eu recunosc ca am vazut maxim doua filme, al caror nume nu mi-l amintesc. Stiu doar ca erau difuzate noaptea tarziu pe TVR 2. Filmele europene au un sarm si un inedit al lor, care nu te lasa sa dormi. De aceea, trebuie sa merg macar la unul din filmele Saptamanii Filmului Maghiar, pentru a vedea cum sunt filmele vecinilor nostri.

De altfel, festivalul se va incheia pe 17 noiembrie cu proiectia filmului Roxanne, productie romano-maghiara si un film de debut pentru Vali Hotea. Roxanne este un film care vorbeste despre consecintele lumii ceausiste asupra timpului prezent si inchide practic cercul, caci primele proiectii din cadrul festivalului dezbat aceeasi tema: umbrele lungi ale trecutului asupra prezentului.

Programul complet al Saptamanii Filmului Maghiar il puteti consulta aici, la Institutul Balassi:

Festivalul are si o sectiune denumita „Festival invitat„, unde va fi prezentat si trait pe scurt festivalul international de muzica si film, MEDIAWAVE.
MEDIAWAVE este un festival recunoscut international ce cuprinde proiectii de scurt metraje dar si teatru, dans ,arta plastica, fotografie.
Cu ocazia acestei editii puteti vizita expozitia-instalatie, realizata de Radu Igazsag, ce cuprinde, din cate am inteles, fotografii de la editii trecute MEDIAWAVE.
In plus, tot pentru sectiunea Festival invitat MEDIAWAVE, organizatorii au pregatit si doua selectii de scurtmetraje si un atelier muzical.

Evenimentul, aflat la a 7-a editie este organizat de Ministerul Culturii din Romania si Institutul Maghiar Balassi din Bucuresti.