La notte, un film de Michelangelo Antonioni

La notte (Noaptea) e un film despre un cuplu care nu se mai iubeste. Si inca ce cuplu ! Giovanni (Marcello Mastroianni) si Lidia Pontano (Jeanne Moreau). Intre cei doi protagonisti nu mai exista nicio complicitate, nicio dorinta de a continua. Viata lor impreuna nu mai exista demult. Fiecare zi seamana cu celalata izolandu-i si mai mult unul de celalalt.

Antonioni ne-o arata inca de la inceput : personajele acestui film sunt singure, condamnate la singuratate si in imposibilitatea de a comunica cu ceilalti. Scena de deschidere de la spital ne ofera toata cheia filmului : absurdul vietii, dorinta nestavilita de a te simti in viata si constiinta dramaticei conditii umane. Personajele par niste morti vii, traind de pe o zi pe alta, fara nicio speranta de a-si gasi sensul.

Noaptea este un film despre absurd si lipsa de sens a vietii, iar Michelangelo Antonioni e un maestru al acestui existentialism dur. Noaptea este al doilea film din ceea ce astazi e considerata o trilogie : Avventura (1960), La notte (1961) si L’Eclisse (1962) – o trilogie despre cuplu sau mai degraba despre imposibilitatea lui.

Fiecare personaj incearca disperat sa simta ceva din nou. Macar sa se simta vii, sa se bucure de viata daca aceasta nu are niciun sens. Pentru a-si umple vidul existential, Giovanni se arunca in bratele tuturor femeilor intalnite in cale. Lidia se plimba la nesfarsit pe strazile din Milano, in cautarea unui ceva real.  Plimbandu-se prin oras, Lidia asculta conversatiile orasului, incercand sa inteleaga ce ii anima pe ceilalti. Plecand din centrul modern, ea ajunge sa rataceasca prin niste campuri de la periferie, unde oameni simpli par sa se bucure simplu de viata. Acolo unde candva, in tineretea ei a locuit si ea cu Giovanni, pe vremea cand se iubeau si iubirea putea tine piept vidului existential.

Tema abordata e redata superb prin imaginile in alb si negru, jocurile de intuneric si lumina si toata geometria orasului Milano de care Antonioni se foloseste pentru a reda micimea umanului prins in ghearele colosilor de otel si sticla. Antonioni filmeaza orasul modern care striveste omul si-l lasa prada unei crize de sens in timp ce cu cat Lidia se indeparteaza de oras, imaginile devin mai putin colturoase, cladirile mai mici si oamenii mai fericiti.

Tot acest periplu in noapte din bar in bar in cautarea a ceva care sa ii faca se se simta vii aduce aminte de La dolce vita a lui Fellini (film care castigase Palme d’Or la Cannes cu un an inainte) si din care pare sa se fi inspirat Paolo Sorrentino in 2013 in al sau film La Grande Belleza.

Petrecerile, alcoolul, femeile, dansul, muzica (un jazz care se imbina perfect cu atmosfera filmului – Giorgio Gaslini daca vreti sa va rebucurati de muzica) nu sunt decat frivolitate, artificii,.. divertisment. Un divertisement care sa ne faca sa uitam adevarata conditie umana : singuratatea, imposibilitatea de a comunica cu adevarat cu celalalt. Plictiseala, ca stare ce ne dezvaluie noua insine cine suntem cu adevarat. Plictiseala care ne impinge sa facem orice ca sa ne uitam. Si noaptea, aceasta noapte care pare sa nu aiba sfarsit. Care pare sa fie insasi viata noastra : o goana in intuneric. Spre ce ? Fungind de cine ?

Din casting : Jeanne Moreau, Marcello Mastroianni, Monica Vitti

Aferim, Radu Jude!

Cel mai nou film al regizorului Radu Jude (tot el a regizat Cea mai fericita fata de pe pamant si Toata lumea din familia noastra), Aferim a fost premiat cu Ursul de Argint pentru regie, la Festivalul de Film de la Berlin, editia februarie 2015.

Premiul castigat, subiectul istoric al filmului toate au starnit valve in jurul peliculei Aferim. Un film romanesc apartinand unui regizor din asa-zisul Noul Val, care nu mai este un film de apartament, cu 2-3 personaje, al carui principal actiune este dinamica psihologica a personajelor. Un film romanesc istoric care insa nu ridica in slava trecutul glorios al romanilor. Un film diferit.

Aferim este un road movie, de pe cararile Valahiei, in 1835, ai carui principali calatori sunt zapciul Constandin (actorul Teodor Corban) si fiul sau, Ionita, ca dorobant (actorul Mihai Comanoiu). Acestia pornesc pe urmele tiganului Carfin (actorul Cuzin Toma), care a fugit de la mosia boierului si stapanului sau Iordache (actorul Alexandru Dabija), caci avusese legaturi amoroase cu Sultana (actrita Mihaela Sirbu ), sotia boierului, iar acesta isi pusese in gand sa il pedepseasca napraznic.

Ce  reproseaza unii filmului? Lipsa actiunii. In film, nu se intampla nimic, nu se tese nicio intriga, nu se da nicio lupta intre bine si rau. Daca vrei actiune, ai gresit filmul. Aferim nu e un western si nici vreo lectie de istorie. Aferim e un film despre viata valahilor din 1835, un film despre societatea de azi si mai ales un film despre filosofia romaneasca de viata.

Dialogul personajelor este cu siguranta unul din elementele cu care Aferim te cucereste. Acestia vorbesc colorat, arhaic, injura ca la gura cortului, isi dau peste bot cu expresii neaose, originale, stiute si nestiute, pline de umor.

„Eu ii zic ca sunt calugarita si el ma desface la izmene”

Imaginile filmului sunt un alt aferim pentru Radu Jude si Marius Panduru, responsabilul pentru imagine. Codrii Valahiei, dealurile, vadurile, satra de pe malul raului sunt exceptional de frumoase in antiteza cu societatea omeneasca cotropita de moravuri rele, de betii si batai.

„Suntem nimic. Pai nu-ti dai seama cat de mici suntem noi pe lumea asta? Vai de curu nostru. Niste scantei in jarul asta.”

Si asa revenim la sufletul filmului: conditia umana si societatea romaneasca. Cei doi calatori, zapciul si dorobantul, pleaca intr-o calatorie initiatica, care pentru fiecare are o semnificatie diferita. Zapciul, care o priveste ca pe ultima calatorie in viata, isi intareste convingerea in puterea de neclintit a sortii, isi inclina capul pentru ultima oara in fata ordinii sociale si isi accepta micimea in fata vietii. Pentru dorobant este o calatorie initiatica spre maturizare, care il transforma dintr-un copil inocent intr-un tanar care stie de-acum ca viata e grea.

„Asa e lumea asta facuta. Nu poti sa o intorci cu umarul. Traim cum putem, nu cum vrem.”

Din toate oftaturile zapciurile si intelepciunea lui resemnata, vedem cum personajele se resemneaza in fata destinului, in fata sortii care ordona lumea dupa cum vrea. Singura lor posibilitate de revolta e injuratura. Tiganii plang si se zbat si injura laolalta cu ceilalti viata asta blestemata.Viata nu-i prilej de sarbatoare, ci o calatorie, cu bune si cu rele, iar daca ai parte de o zi buna, sa te pregatesti pentru inca 5 rele.

„Si cat suntem vii, traim ca mortii si ca aiuritii.”

Dar in ordinea sociala din Aferim, regasim perfect lumea de azi. Padurile gem sub zgomotul topoarelor, cei bogatii profita fara mila de pe urma celor slabi, saracii sunt oropsiti si muncesc de trei ori mai mult decat boierii, preotii sunt departe de piosenia pe care o presciu, iar dreptatea apartine celor puternici si bogati. Si daca personajele se intreaba la inceputul filmului, cand coboara lin de pe coama dealului ce or sa zica despre ei si daca or sa isi mai aminteasca de ei „ipochimenii de peste 200 de ani”, ipochimenii stau cuminti in scaunele din cinema si desi atat de departe, lumea alb-negru de pe ecrane se identifica tacit cu societatea de azi.

Filme de Oscar: Birdman

In Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance), in regia lui Alejandro González Iñárritu, Michael Keaton interpreteaza rolul unei foste vedete, Riggan Thomson, ramas in amintirea publicului in special pentru interpretarea super-eroului Birdman, aparut pe marile ecrane in anii 90.

20 de ani mai tarziu, Thompson nu mai este demult cel mai in voga actor de Hollywood. Fara niciun ban, despartit de sotia sa (Amy Ryan), cu o fiica dependenta de droguri pe care abia o cunoaste (Emma Stone), si uitat demult de fanii sai, Thompson incearca sa-si demontreze siesi si lumii intregi ca inca valoreaza ceva, scriind, regizand si jucand intr-o piesa pe Broadway, adaptata dupa piesa lui Raymond Carver, „Despre ce vorbim cand vorbim despre dragoste”.

In timp ce Thompson sa puna in scena perfect piesa, temandu-se de critici si de performantele actorilor angajati, in special cea a lui Mike (Edward Norton) cu care are conflicte dese, filmul se concentreaza de fapt pe problemele personale din viata lui Thompson: relatiile sale defectuoase, tensiunea dintre Broadway si Hollywood, iubire, respect de sine, ambitii, vise.

Birdman e un film despre un tata, un sot, un iubit, un actor care traieste in umbra si amenintarea unui super-erou pe care l-a interpretat in tinerete. Fantoma lui Birdman il bantuieste pe Thomspon, ca un alt sine intunecat al sau, si care il arunca in prapastia auto-distrugerii.

Birdman este un film despre un om pe care faima l-a golit de sens. Odata pe val, Thompson a ajuns sa creada ca e un super-erou, un nemuritor, insa viata ii arata odata cu trecerea timpului ca nu e decat un barbat care a ratat totul in viata: are o casnicie esuata, o cariera esuata, a esuat in rolul de tata si in tot ce a facut. Piesa de pe Broadway este singura lui sansa de a demonstra ca este mai mult de atat, de aceea presiunea psihica devine din ce in ce mai mare, fiind din ce in ce mai nesigur ca o sa reuseasca.

Birdman e un film spectaculoas in ansamblul sau: te cucereste cu o drama care poate fi a fiecaruia dintre noi in incercarea disperata de a demonstra ca viata are un sens si ca noi valoram ceva, si cu o imagine, care adesea pare thriller, adesea pare, vis, adesea pare viata.

Filme de Oscar: The Imitation Game

The Imitation Game, in regia lui Morten Tyldum, cu Benedict Cumberbatch si Keira Knightley este un film destept si calculat, precum masina pe care Alan Turing vrea sa o inventeze.

The Imitation Game aduce in prim plan povestea lui Alan Turing (Benedict Cumberbatch), matematicianul de geniu care in timpul celui de-al doilea razboi mondial, este angajat de guvernul britanic pentru a descifra misterioasele coduri ale masinii nemtesti Enigma. Alaturi de colegii sai matematicieni, Alan Turing construieste o masina care sa decodeze mesajele nazistilor si sa ii ajute pe Aliati sa castige razboiul.

Filmul incepe insa in Manchester, 1951, cand politistii suspecteaza o spargere in casa lui Alan Turing, ne poarta in perioada razboiului, aratandu-ne cine este de fapt Alan Turing si importanta muncii sale. Chinuindu-se sa gaseasca algoritmul castigator si sa se inteleaga cu colegii, Turner isi aminteste de studentia si adolescenta sa. Filmul descinde astfel treptat din timpurile prezente pana in trecut, in timpul celui de-al doilea razboi mondial si in adolescenta lui Alan Turing. Cu fiecare secventa ce schimba axa temporala telespectatorul descopera noi informatii ce il ajuta sa adauge noi piese la puzzle-ul pe care il reprezinta The Imitation Game.

Detaliile se leaga perfect, totul este calculat cu precizie, filmul insusi ne introduce in mintea unui matematician, dar asta e poate si ceea ce il face sa para cam rece, sau prea calculat si lipsit de o emotie vie, care sa te faca sa plangi sau sa indragesti personajele.

Pe langa subiectul Enigma, filmul abordeaza si un subiect delicat: legea britanica in acea vreme ce condamna homosexualitatea ca pe un act de indecenta, iar cei gasiti vinovati erau fie trimisi la inchisoare, fie puteau alege un tratament hormonal care ii facea impotenti si le reducea libidoul. Alan Turing a fost victima acestei legi in 1952, cand a ales tratamentul hormonal, caci daca ar fi intrat la inchisoare nu si-ar fi putut continua munca de a crea inteligenta artificiala, un calculator care sa gandeasca, masina considerata prototip pentru calculatoarele pe care le folosim astazi.

Astfel, eroul celui de-al doilea razboi mondial devine depresiv si in cele din urma se sinucide. Filmul pastreaza insa o distanta rece fata de ceea ce inseamna viata privata a lui Alan Turing, accentul ramand pe figura de matematician si geniu, fara sa ne introduca in angoasele si abisurile acestuia.

The Imitation Game este un film puzzle, pare mai degraba un film detectiv, unde tehnica reuseste perfect dar din care lipseste putin umanitatea si caldura.

 

 

 

Filme de Oscar: The Theory of Everything

The theory of Everything, cu Eddie Redmayne (Les Miserables/Ascending Jupiter) si Felicity Jones (The Amazing Spider-Man II), in regia lui James Marsh, prezinta povestea extraordinara de viata a unuia din cele mai luminate minti contemporane, renumitul astrofizician Stephen Hawking.

Realizat dupa cartea lui Jane Hawking, Dragostea are 11 dimensiuni. Viata mea cu Stephen Hawking, aparuta la noi la editura Humanitas, filmul The theory of everything descrie in principal relatia dintre Stephen Hawking si sotia sa, Jane.

Tanarul si activul student Stephen Hawking este diagnosticat la varsta de 22 de ani cu boala neuronului motor, iar doctorii ii mai dau 2 ani de trait. Cu energia neostoita a lui Jane care il iubeste pe Stephen in ciuda bolii si cu toata energia conferita de proiectele de cercetare in astrofizica, care il preocupa constant, Stephen sfideaza boala.

Preocupat sa studieze ceea ce i se spune ca are cel mai putin, timpul, Stephen alaturi de iubita sa sotie realizeaza imposibiliul: invinge timpul si boala, implinindu-si visul.

Filmul este o poveste emotionanta spusa intr-un mod emotionant cu o coloana sonora absolut superba. Mai mult decat atat, actorul Eddie Redmayne il interpreteaza magistral pe Stephen Hawking, realizand impreuna cu Felicity Jones, scene, momente ce par desprinse dintr-un film de familie, totul parand foarte veridic.

Performanta actoriceasca a lui Redmayne este convingatoare in ceea ce priveste fizicul, foarte credibila in ceea ce privestea durerea si degajata atunci cand Stephen este optimist si amuzat.

Inspirat din viata unui personaj real, Stephen Hawking, un personaj renumit la nivel international atat pentru reusitele sale profesionale cat si pentru modelul personal, filmul The Theory of Everything satisface pe deplin nevoia de voyeurism, de a vedea si a analiza ceea ce se intampla in casele, mintile si vietile personale ale celor faimosi.

The theory of everything lasa  deoparte chinurile geniului de a ajunge la faimoasele lui teorii, agonia  neputintei fizice in comparatie cu forta sa mintala in favoarea povestei de dragoste dintre Stephen si Jane. Acestia se cunosc la cateva minute dupa ce incepe filmul si se gasesc unul pe altul de la prima privire, o iubire cum numai la Hollywood se intampla.

The theory of everything este un film bun chiar si numai pentru ca prezinta viata unei personalitati mondiale, al carui exemplu personal si profesional este inspirator si emotionant. Povestea este bine inchegata, scenele urmeaza o logica coerenta a emotiei, insa pare sa ramana aici: un film bun despre un personaj interesant. Cu adevarat exceptionala este insa interpretarea lui Eddie Redmayne.

Ida – intre lumini si umbre

Ida, filmul lui Pawel Pawlikowski, este un film altfel in peisajul cinematografiei recente. E un film despre tacere si reflectie.

Filmat alb-negru, cu cadre lungi si statice asupra personajelor, la nivel vizual pelicula nu te oboseste ci iti arata parca o serie de fotografii vechi, din care reusesti sa aduni o poveste, o drama din trecut.

Personajele principale, atat Ida (Agata Trzebuchowskacat) cat si matusa sa Wanda (Agata Kulesza), ne apar mereu putin invaluite in umbra. Fetele lor nu ne sunt niciodata aratate in lumina totala, asa cum privirile lor sunt lungi, tacerile semnificative.

Ida este pe punctul de a se calugari cand isi cunoaste singura ruda: pe Wanda, o femeie singura de 40-50 de ani, care cauta refugiu in alcool si aventuri sexuale. Curand insa aflam de ce Wanda se poarta ca o fantoma si cum Ida este de fapt o calugarita catolica-evreica.

Cele doua femei pleaca intr-un road trip, in cautarea ramasitelor pamantesti ale parintilor Idei si fiului Wandei, ucisi in Polonia nazista.

Cele doua personaje fac un cuplu ciudat: Ida murmura rugaciuni la orice pas, in timp ce Wanda agata barbati si bea incontinuu. Inocenta Idei este mereu provocata de matusa sa Wanda, care o chestioneaza pe tema sexualitatii si incearca sa ii starneasca curiozitatea. Ida este misterioasa si tacuta, in vocea si gesturile Wandei transpare marea durere cu care este nevoita sa traiasca, toata alura ei de femeie puternica provenind din faptul ca a fost nevoita sa faca fata, dar de fapt simte goala si lipsita de semnificatie.

Tacerile dintre cele doua femei, zambetul Idei cand i se fac complimente legate de frumusete, umbrele si cadrele alb-negru, fac ca filmul sa-ti ramana in cap ca o icoana. Tocmai simplitatea impresioneaza in Ida si emotioneaza.

In plus, simfonia „Jupiter’ de Mozart pe care Wanda o asculta in mod obsesiv si jazz-ul lui Coltrane contribuie la creerea atmosferei care face din Ida un film deosebit.

Daca nu intelegeti de ce un film alb negru a primit in 2014, trofeul pentru cel mai bun film la premiile Academiei de Film Europene, o sa intelegeti cand il vizionati. Ida e pur si simplu, filmul perfect!

 

 

Borgman: diavolul in zilele noastre

Borgman e un diavol. Un diavol care traieste sub pamant si care are o putere de saman asupra altora. Victimele si acolitii sai sunt deopotriva de sedusi de personalitatea sa.

Borgman se insinueaza pe nesimtite in sanul unei familii burgheze, cu o resedinta luxoasa la periferia unui oras necunoscut din Olanda. Si intocmai ca in povestea biblica, femeia este cea care lasa raul sa patrunda in lume. Sedusa de tentatia raului, Marina deschide usa raului, iar acest creste neincetat, influentand intreaga familie. Curand, viata in vila cuplului Marina-Richard si a copiilor ei devine un infern psihologic.

borgman

Borgman (Jan Bijvoet) pare sa ii tina pe copii si pe bona sub o halucinatie intretinuta prin droguri, in timp ce Marina se simte atrasa sexual de el si are accese de furie impotriva sotului sau, dupa ce noaptea, Borgman se strecoara in dormitorul conjugal si o hipnotizeaza pe aceasta.

Cu o barba si plete gri, ochi cenusii incercanati, miscari agile si privirea de nepatruns, Borgman pare un soi de animal ciudat cu intentii neclare. Nu pare sa fie interesat de bani sau proprietati, ci doar de distrugere si rau.

Borgman, film regizat si scris de Alex van Warmerdam, e un thriller aparte. Un film ciudat pe care il uiti greu. Spre deosebire de alte thrillere, Borgman nu te lasa sa empatizezi cu nimeni si fiecare scena e imprevizibila. Finalul deschis te face sa iti pui si mai multe intrebari. Borgman e un thriller suprarealist care te fascineaza precum un demon saman.

The Grand Budapest Hotel – ultimul visator

Zubrowka este o regiune de prin Europa de Est. Grand Hotel Budapest este locul elegantei desavarsite si cel mai primitor popas din regiune. Simbol al luxului si al grandorii vietii de dinainte de cel de-al doilea razboi mondial. Wes Anderson este regizorul filmelor fantastice si de aventuri cu umor, cunoscut indeosebi pentru Fantastic Mr Fox.

Ralph Fiennes este intr-o forma magnifica in rolul lui Monsieur Gustave, spiritul si inima hotelului. Gustave este plin de energie si face lucrurile sa se invarta in lumea din Grand Hotel Budapest. Are un aer de fler genial si talentul de a fi in relatii bune cu toata lumea. Isi flateaza in diverse moduri clientela bogata, impune respect angajatilor sai si cu inima larga, il ia sub aripa sa pe micul Zero Moustafa, imigrantul orfan care incearca sa-si caute un loc in lume.

Dar odata cu moartea Doamnei D (Tilda Swinton), „marea iubita-clienta” a lui Gustave si izbucnirea razboiului, violenta intervine sa distruga atmosfera boema de la hotel. Decorurile, umbrele intunecate si lungi ale caselor, actiunile si atitudinea asasinului platit al lui Dimitri, interpretat de Willem Dafoe fac ca toate scenelede violenta din film sa fie rupte parca din familia Adams.

Razboiul planeaza ca un nor intunecat asupra stralucirii si opulentei lumii de la Grand Hotel Budapest. Fascismul este in floare, razboiul sugruma pacea, Gustave se lupta cu autoritatile, este acuzat de crima, dar nu renunta nicio secunda sa viseze. El isi pastreaza doza sa de fantezie, continua sa se poarte ca un mare gentleman intr-o lume care se scufunda.

Zero, ajuns un batran melancolic ii povesteste scriitorului (Jude Law) care vine peste ani la Grand Hotel Budapest, despre trecutul fabulos al hotelului si ii spune ca „”Lumea lui Gustave se evaporase cu mult inainte ca el (Zero) sa intre in ea.” Dar Gustave a continuat sa viseze si sa creada pana in ultima clipa in propriul sau vis: Grand Hotel Budapest si tot ce simboliza el.

The Grand Hotel Budapest este o comedie neagra, o drama narativa cu comic de situatie. O lume gri pictata in culori aprinse. Un film cu aer de farsa cu accente suprarealiste.

Good morning, Vietnam!

Good Morning Vietnam e poate cel mai cunoscut film american despre un subiect delicat: razboiul din Vietnam.

Regizorul Barry Levinson ne spune povestea unui Dj noncoformist care primeste postul de DJ la postul de radio al armatei americane din Vietnam. Spre deosebire de cei de dinaintea lui si de alti colegi soldati, americanul Adrian Cronauer, jucat magistral de Robin Williams.

Despre Adrian Cronauer nu stim nimic. Nu stim de unde vine, daca are familie, care sunt idealurile lui. Stim despre el ca este un umorist apreciat si un foarte bun om de radio. Un om deschis, caruia razboiul nu i-a distrus inocenta, si care odata ajuns in Saigon, se imprieteneste cu localnicii si se indragosteste de o vietnameza pe care o zareste pe strada.

Cronauer e in Saigon pentru a le sustine moralul soldatilor americani, dar fara sa vrea se imprieteneste cu un vietnamez din factiunea Viet Cong, din Vietnamul de nord, inamicul americanilor.

Discursul americanilor „am venit sa va ajutam”, este unul in care vietnamezii nu mai cred. Soldatii americani veniti sa-i salveze pe vietnamezi de ei insisi nu impart aceleasi baruri cu ei si nu vor sa stea la aceeasi masa.

„Nu ne considera oameni, pentru ei suntem niste vietnamezi mici”, striga la un moment dat Tuan, prietenul vietnamez al lui Cronauer, si mi se pare cea mai buna replica din tot filmul, edificatoare pentru intreaga poveste.

Desi scena si pretextul de la care porneste filmul este razboiul din Vietnam, pelicula ne prezinta practic un om prins la mijloc, intre misiunea americana si vietnamezii, care vor sa fie lasati in pace, in tara lor. Filmul e o comedie coplesita de drama evenimentelor.

Lungmetrajul lui Barry Levinson prezinta o bucata de istorie in care adauga o mica poveste de dragoste, pe gustul producatorilor de la Hollywood si o dilema morala: ce e bine si ce e rau.

Ce se ischimba de fapt in Good morning, Vietnam pe parcursul filmului, este doar Adrian Cronauer. Cand ajunge in Vietnam pare sa nu inteleaga nimic din aceasta lume, insa atunci cand e nevoit sa plece, desi nu schimba nimic in cursul istoriei si sederea lui in Saigon e doar un episod pasager din viata sa, constiinta lui Cronauer pare sa se fi trezit. Intelege ca americanii duc un razboi nedrept, ca lumea se intampla si el nu are nicio putere sa schimbe un sistem de unul singur si ca realitatea poate avea mai multe fatete.

 

 

Toata lumea din familia noastra

Toata lumea din familia noastra este filmul prin care Radu Jude ne arata ca normalitate e anormala, iar binele se confunda uneori cu raul.

Marius e un barbat divortat care vine sa-si ia fetita, care locuieste cu mama ei, pentru a pleca impreuna in vacanta la mare. Numai ca lucrurile se complica, si o simpla vacanta la mare devine un pretext pentru izbucnirea unei drame, care statea de mult la panda, gata sa le inghita vietile.

Lumea lui Radu Jude e normala. E lumea noastra de azi, in care se intampla ca cuplurile sa se desparta, si unul din parinti sa isi vada copilul doar odata pe luna. Se intampla si ca divortul sa se fi terminat cu ranchiune pe de-o parte, cu deznadejde si depresie pe alta. La mijloc, raman niste copii, care trebuie sa invete sa ia lucrurile asa cum sunt.

Din distributia filmului fac parte Stela Popescu, Arsinel, Tamara Buciuceanu Botez, bunicii fetitei, care confera filmului atmosfera realitatii din apartamentele mici din Bucuresti. Serban Pavlu, actorul care il interpreteaza pe Marius, este la fel de credibil.

Filmul poate fi interpretat din prisma a socului psihologic pe care il resimt copii din familii destramate. Sau poti sa vezi cum atunci cand iubirea se termina, ura umple golurile lasate in urma. Sau cum inflexibilitatea unora, distrug sperantele si momentele de bucurie ale altora.

Ce am vazut eu in Toata lumea din familia noastra e cum cei mai buni dintre noi devin cei mai rai sub presiunea exasperarii, care strange ca o menghina. Pentru mine, Toata lumea din familia noastra arata unde te poate impinge nedreptatea. Cand nu mai ai nicio cale. Cand toti ceilalti iti blocheaza toate drumurile catre fericire si nu-ti mai ramane decat sa izbucnesti. Si apoi, un moment de furie, te va costa totul. Vei distruge totul.

Filmul lui Radu Jude este foarte bine gradat. Exasperarea lui Marius creste exponenential pana cand ajunge intr-un punct maximal, care dezlantuie violenta si furia mocnita din acest personaj.

Toata lumea din familia noastra e o drama care te atinge, caci Marius si Otilia putem fi noi maine. Si barbatul de care te desparti si pe care nu mai vrei sa-l vezi niciodata, este si tatal copilului tau, si esti nevoit sa-l vezi. Femeia care te-a inselat si te-a parasit, locuieste cu actualul ei iubit si cu copilul tau. Si esti nevoit sa-i vezi. Toti 3 fericiti, intr-o casa care ar fi putut fi a ta. Intr-o lume care trebuia sa fie a ta. Copilul tau, fostul tau partener. Viata care putea fi a ta.