Luna si focurile

Luna si focurile (La luna e i falo) este ultimul roman al lui Cesare Pavese, publicat chiar in anul in care scriitorul torinez se sinucide.

lunaLuna si focurile este un roman plin de poezie, in care Anguilla, un piemontez orfan care se intoarce din America, dupa 20 de ani, in regiunea sa natala Langhe, din Piemonte. Anguilla intreprinde aceasta calatorie nostalgica, unde trecutul se imbina cu prezentul, impreuna cu prietenul sau din copilarie, Nuto. Plecat in cautarea paradisului pierdut, treptat Anguilla intelege ca timpul trece peste locuri si oameni in egala masura, nimicind trecutul si instraindu-i pe oameni de amintirile lor.

Intoarcerea lui Anguilla in satul natal simbolizeaza nostalgia profunda a originii, oricat de mult succes ai avea printre straini, oricat de frumoase ar fi plaiurile Americii, ai nevoie de un loc pe care sa-l numesti acasa. Pe care sa-l iubesti si sa-l urasti deopotriva, dar de care sa te simti si sa fii iremediabil legat.

„Trebuie sa ai un sat al tau, chiar daca n-ar fi decat pentru pofta de a pleca din el. Un sat inseamna sa nu fii singur, sa stii ca in oameni, in ierburi, in pamant e ceva din tine care si cand nu esti de fata sta si te asteapta.”

Anguilla tanjeste sa se uneasca spiritual cu trecutul mitic, idealizat insa se trezeste singur si insingurat. De altfel, singuratatea este una din temele predilecte ale lui Cesare Pavese, un scriitor incarcat din plin cu constiinta tragismului destinului uman.

Bastard, aratat cu degetul in copilarie, Anguilla, ar vrea sa le arate celor din satul lui natal cat de departe a ajuns, insa desi locuitorii regiunii sunt impresionati de prestanta sa, oamenii care contau cu adevarat, au murit demult si nu mai sunt aici pentru a-i confirma succesul.

Curand, satul idealizat de Anguilla se tranforma intr-o vale a plangerii. Toti cei pe care ii stia sunt morti sau plecati departe, pamanturile dragi lui sunt schimbate, fiind de nerecunoscut, iar cautarea sa devine una iluzorie.

„Fetele, glasurile si mainile care trebuiau sa ma atinga si sa ma recunoasca nu mai erau.”

Inainte sa ajunga aici, Anguilla credea cu naivitate ca „Canelli e lumea intreaga – Canelli si valea raului Belbo – si pe dealuri timpul nu curge.”

pavese1Dar iata ca timpul curge peste tot. Adultii mor, copii devin maturi, iar vremurile se schimba. Si dealurile se schimba.

Maturitatea lui Anguilla, maturitatea in opera lui Cesare Pavese, nu reprezinta fructul copt al experientei de viata  si o perspectiva optimista asupra intelegerii istoriei umane, ci dimpotriva, un orizont innacesibil retrairii, o sursa continuua de nostalgie.

Din tot ce-a fost raman doar Luna si focurile: superstitiile taranilor si focurile razboiului si ale revolutiei sociale, traditiile ancestrale si forta regeneratoare a focurilor, de unde colinele isi extrag puterea de a cara timpul in spate si oamenii. Mereu alte timpuri. Mereu alti oameni.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s