O stare asemanatoare cu viata

1

Martie 13, 2014 prin raluca dan

Te-ai gandit vreodata de cate ori te dai jos din pat dimineata repetand mecanic aceleasi gesturi? Daca ai fi mai atent, (iar daca nu esti, te suspectez de fericire) ti-ai da seama ca traim la nesfarsit aceeasi zi. Soare rasare, soare apune, iar noi ramanem vesnic agitati intre rasarit si apus. Cu fiecare rasarit, suntem cu un soare mai aproape de moarte, a zis odata Stefan Ciobanu.

Iar viata asta pe care o traim zi de zi, parca nu e viata noastra. Parca o traieste un strain. Viata adevarata parc-ar fi in alta parte. In alta parte decat aici, intr-o lume organizata minutios, dar in al carei sistem, ne pierdem individualitatea. Iar Al 7-lea continent e un film despre niste oameni care isi dau seama de golul emotional al vietii moderne si de imposibilitatea de a iesi din cerc, altfel decat prin moarte.

h2

Exista regizori care reusesc sa ia o bucata de viata si sa o lipeasca pe un ecran. Exista regizori care iti arata viata ca pe un film. Nu vor exista niciodata spargeri spectaculoase de banci, eroii care te vor salva cand te astepti mai putin. Exista regizori care te lasa singur fata in fata cu viata (cu viata altora in care ghicesti ca-i viata ta) si care te „obliga” sa dai un sens, propriul tau sens povestii. Michael Haneke e un astfel de regizor. Si un astfel de regizor, e ceea ce se cheama un regizor cu viziune, cu suflet.

Al 7-lea continent e un film cum nu am mai vazut. Intr-un fel socant, intr-un fel fascinant. Al 7lea continent este primul lung metraj realizat de Michael Haneke, regizorul austriac al mai cunoscutului film Amour, premiat la Cannes. Extraordinar de profund pentru un prim film, as zice.

„Ce se intampla?’

„Nimic.”

Filmul m-a impresionat, dar nu merita povestit. Asta pentru ca nu e genul de film pe care sa-l povestesti. In film nu se intampla nimic. O familie aparent reusita, aparent de succes potrivit normelor sociale se sinucide. Un rezumat care poate nu-ti spune nimic. Dar cadrele lui Haneke si privirile actorilor iti vor spune.

Inca de la inceput, filmul lui Haneke promite sa fie un altfel de film. Personajele, putine la numar, sunt destul de depersonalizate. Haneke ne arata fetele lor abia dupa primul sfert de ora din film, pentru ca mai apoi sa-si concentreze cadrele pe mainile lor, pe detalii, mai degraba decat pe chipurile lor. Iar daca se intampla sa opreasca cadrul pe personaje, acestea privesc in gol, se uita in tacere unul la altul, refuzand sa impartaseasca cu tine drama lor. O drama pe care trebuie sa o ghicesti. O drama care nu-i greu de ghicit, caci toate sirurile de scene iti sugereaza golul din vietile lor.. Anna si George, au cariere de succes, o fetita reusita.. cu toate astea, ce inseamna viata lor?

h1Haneke imparte filmul in perioade de timp diferite, marcate clar drept „1987”, „1988” si prezinta cuplul Anna-George si pe fetita lor, Eva, pe parcursul a mai multor zile. Haneke eticheteaza trecerea timpului, special pentru a ne arata ca timpul nu schimba nimic. Acelasi gol in viata lor. Totusi parca din an in an, un gol mai mare. Sunt cateva scene precum episodul cand Eva se preface oarba, cand cei 3 trec pe langa locul unui accident rutier si privesc spre cadavrele acoperite, care iti sugereaza ca personajele nu sunt impacate cu sine si ca asteapta o eliberare de undeva. Eliberare ce nu poate veni decat din moarte.

„Isus ajuta-ma sa fiu buna ca sa ajung in rai.”

Cand Anna si George iau decizia de a se sinucide, filmul devine cu adevarat grav si socant. Socant mai ales pentru ca o atrag si pe fetita lor in aceasta aventura, aceasta calatorie spre cel de-al 7-lea continent. Din momentul in care cei trei se inchid in casa si incep sa distruga totul, toate amintirile si toate lucrurile ce ii leaga de viata, cei trei nu ezita sa creada niciun moment ca au facut singura alegere posibila. Singurul moment de ezitare, regizat sublim de Haneke, este momentul in care e spart acvariul cu pesti, cand Haneke filmeaza o metafora a disperarii de a supravietui, chiar si atunci cand viata nu e cea mai frumoasa.

Al 7-lea continent (The 7th continent), o alta metafora pentru calatoria spre nicaieri, e cu siguranta un film deosebit. Dar nu e un film pentru oricine si nu e un film pentru orice stare. Trebuie sa ai si starea potrivita si sa preferi filmele-viata filmelor-spectacol. Si atunci filmul isi va indeplini „menirea”: „sa scoata oamenii din apatie” (Michael Haneke).

h6

Anunțuri

Un gând despre „O stare asemanatoare cu viata

  1. calin spune:

    Intr-adevar original si adanc filmul …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Plimbare pe elefanti

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 198 de urmăritori

dada history

Buletin DaDa

Buletin despre filme, carti si vise

Bulletin DaDa

Buletin dadaist despre India, filme, carti si publicitate

Idei Teatrale

Un blog WOW

De peste mări și țări

"Așterne-te drumului, ca și iarba câmpului în bătaia vântului."(Alecsandri)

A. R. DELEANU

A. R. Deleanu e un artist al stărilor depresive. un poet al elegiilor apocaliptice. (România literară)

Reportaje.live

“v-am lasat saraci si prosti …v-am gasit si mai saraci si mai prosti” ( Constantin Brancusi )

Nimic, Niciodata

Just another WordPress.com weblog

colectia de briose

Briose dulci, briose sarate, de la lume adunate!

Ioan Stoenică - pe potecile vieții

Fotografii si jurnale cu munti si/de sentimente. Povesti de trezit adultii.

Pauza de cafea Blog

despre viata, asa cum e ea

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

%d blogeri au apreciat asta: